O afinitate pentru carti am avut de când m-am născut, cred. Mama ( mama , mama) îmi povestea ca am invatat sa merg sprijinindu-mă de rafturile bibliotecii ( la Abrud mereu a fost aglomeraţie de cârti, si acum sunt vreo 900 pe puţin), si când am observat ca am cat de cat echilibru am început sa le scot din raft si apoi sa mă chinui din răsputeri sa le aşez fiecare la locul de unde o luasem. La trei ani, fiind la câmp cu mama si buni, dintr-o data s-au trezit fara mine ( abia de când cu Timeea îmi dau seama spaima ce au trăit-o in minutele alea in care nu ştiau de unde sa mă ia. Daţi-va seama , un copil de trei ani intr-un oraş cat Sibiul). M-au căutat peste tot in preajma, la piaţa la magazinul in care se vindeau jucării, la cel in care se vindeau dulciuri, iar in minutul in care luaseră decizia sa meargă la politie le-a spus un domn "Am văzut o fetita singura intrând acolo". Si acolo m-au găsit. Acolo pentru mine era plăcut. O librărie micuţa, cocheta si plina de carti,cu o carte viu colorata pe raftul de sus la care nu ajungeam si pe care pana la urma am rugat-o pe "tanti" care vindea sa mi-o coboare. Nu-mi amintesc nici când am plecat de langa ai mei, nici cum am ajuns acolo, de era sau nu departe, nici cum arata doamna de acolo, dar îmi amintesc perfect faptul ca eram înconjurata de carti, si retrăiesc de fiecare data sentimentul. Un sentiment de căldura interioara atâta de plăcut incit te facea instantaneu sa zâmbeşti. Nu m-au certat, deşi meritam si doua palme la fund pentru ceea ce făcusem. Erau prea bucuroşi sa mă vadă întreaga , nevătămata, in cuvinte sărace sa mă vadă punct. Sa nu credeţi ca doar acum dispar copii de pe strada, de la şcoala sau din urce alt loc la care va puteaţi gândi.
( mama Luci si Timeea la o "sueta")
Mama îmi citea povesti in fiecare seara pana adormeam. Primeam biberonul cu laptele (250 ml), laptele exact aşa cum îmi plăcea, proaspăt, cat se poate de proaspăt si încălzit uşor. Singurul lucru pe care-l uram era momentul in care tetina se schimba, si, bineînţeles ca pe vremea copilăriei mele timpurii, nu se găseau ca acum, pe toate gardurile, toate formele, marile si mărcile de biberoane, tetine si suzete, si trebuia găurita cu un ac încins in foc. Erau de cauciuc, mult mai calitative decât tâmpeniile ce se baga pe gatul părinţilor si implicit copiilor in ziua de azi, iar mirosul acela de cauciuc încins si gustul mă oripilau. Crescând am început sa refuz sa mai beau laptele imediat după ce găurea tetina, astfel ca trebuia biata ea sa bea din biberon pentru a spăla oarecum gustul acela, ce oricum, persista cate o saptamana. Am crescut, da aţi citit bine,si am reuşit sa scap de biberon doar in momentul in care in clasa intai fiind, tata, fie iertat, mă ameninţa ca vine in pauzele dintre ore cu biberonul si-mi da sa bau la şcoala in văzul colegilor ca toţi sa rada de mine. Da, da. La 7 ani jumate. Am si o fotografie doveditoare a ruşinii nemaiîntâlnite! Hal de copil ce am fost si eu! Pana la urma eu am avut-o pe asta cu biberonul, sper ca fiica-mea sa nu o tina aşa cu scutecele căci e tragic. La biberon a renunţat de foarte multa vreme , la fel si la suzeta , cu putere proprie,deci am scăpat de un mare stres numit ursul. Ti-a luat ursul suzeta mami si adus-o la dracu-n praznic in pădure la puiul lui căruia ii cresc dinţişorii si bla bla bla, o mie de tâmpenii debitate pe secunda de si copilul se uita la tine ciudat si pare a se întreba....cate prostii îmi mai îndrugi tu acolo?
De fiecare data când merge la ei, Timeea este tratata regeşte. Primeşte absolut tu ceea ce-si doreşte intr-un timp relativ scurt, mama gateste a naibii de bine, e genul care-ti face o mâncare de-a dreptul delicioasa din trei ingrediente modeste, si asta e unul dintre motivele pentru care domnişoara cere tare si răspicat la Mama Luci. Îmi amintesc ca ea,mama ,a insistat mereu si pe parcursul copilăriei mele sa ii spun bunica, si acum când Timeea începea pe la un an jumate catre doi sa stâlcească câteva cuvinte monosilabice ( ştiu, târziu, dar având in vedere faptul ca taica-su a vorbit după 3 ani, zic ca e oarecum bine, ea acum, la 3 ani si 5 luni vorbeşte destul de bine, acum mă imbarbatez) mi-a spus ca trebuie, rectific, TREBUIE, sa ii spună bunica. Eh ghinion, tot mama Luci este si aşa va ramane, iar bunicul Nelu, e cel mai iubit buny din lume si aşa va ramane.
( bunicul mult iubit)
In acea zi, cu soare, printre ultimele zile in care mai vedeam soarele in acest an, am rămas câteva ore bune, pana câtre 17, îndeajuns incat Ionut sa vina de la serviciu, si mama si buni sa înceapă sa se sature de du-te-vino-ul implementat de micul tiran si sa-si dorească putina linişte.