O afinitate pentru carti am avut de când m-am născut, cred. Mama ( mama , mama) îmi povestea ca am invatat sa merg sprijinindu-mă de rafturile bibliotecii ( la Abrud mereu a fost aglomeraţie de cârti, si acum sunt vreo 900 pe puţin), si când am observat ca am cat de cat echilibru am început sa le scot din raft si apoi sa mă chinui din răsputeri sa le aşez fiecare la locul de unde o luasem. La trei ani, fiind la câmp cu mama si buni, dintr-o data s-au trezit fara mine ( abia de când cu Timeea îmi dau seama spaima ce au trăit-o in minutele alea in care nu ştiau de unde sa mă ia. Daţi-va seama , un copil de trei ani intr-un oraş cat Sibiul). M-au căutat peste tot in preajma, la piaţa la magazinul in care se vindeau jucării, la cel in care se vindeau dulciuri, iar in minutul in care luaseră decizia sa meargă la politie le-a spus un domn "Am văzut o fetita singura intrând acolo". Si acolo m-au găsit. Acolo pentru mine era plăcut. O librărie micuţa, cocheta si plina de carti,cu o carte viu colorata pe raftul de sus la care nu ajungeam si pe care pana la urma am rugat-o pe "tanti" care vindea sa mi-o coboare. Nu-mi amintesc nici când am plecat de langa ai mei, nici cum am ajuns acolo, de era sau nu departe, nici cum arata doamna de acolo, dar îmi amintesc perfect faptul ca eram înconjurata de carti, si retrăiesc de fiecare data sentimentul. Un sentiment de căldura interioara atâta de plăcut incit te facea instantaneu sa zâmbeşti. Nu m-au certat, deşi meritam si doua palme la fund pentru ceea ce făcusem. Erau prea bucuroşi sa mă vadă întreaga , nevătămata, in cuvinte sărace sa mă vadă punct. Sa nu credeţi ca doar acum dispar copii de pe strada, de la şcoala sau din urce alt loc la care va puteaţi gândi.

( mama Luci si Timeea la o "sueta")

Mama îmi citea povesti in fiecare seara pana adormeam. Primeam biberonul cu laptele (250 ml), laptele exact aşa cum îmi plăcea, proaspăt, cat se poate de proaspăt si încălzit uşor. Singurul lucru pe care-l uram era momentul in care tetina se schimba, si, bineînţeles ca pe vremea copilăriei mele timpurii, nu se găseau ca acum, pe toate gardurile, toate formele, marile si mărcile de biberoane, tetine si suzete, si trebuia găurita cu un ac încins in foc. Erau de cauciuc, mult mai calitative decât tâmpeniile ce se baga pe gatul părinţilor si implicit copiilor in ziua de azi, iar mirosul acela de cauciuc încins si gustul mă oripilau. Crescând am început sa refuz sa mai beau laptele imediat după ce găurea tetina, astfel ca trebuia biata ea sa bea din biberon pentru a spăla oarecum gustul acela, ce oricum, persista cate o saptamana. Am crescut, da aţi citit bine,si am reuşit sa scap de biberon doar in momentul in care in clasa intai fiind, tata, fie iertat, mă ameninţa ca vine in pauzele dintre ore cu biberonul si-mi da sa bau la şcoala in văzul colegilor ca toţi sa rada de mine. Da, da. La 7 ani jumate. Am si o fotografie doveditoare a ruşinii nemaiîntâlnite! Hal de copil ce am fost si eu! Pana la urma eu am avut-o pe asta cu biberonul, sper ca fiica-mea sa nu o tina aşa cu scutecele căci e tragic. La biberon a renunţat de foarte multa vreme , la fel si la suzeta , cu putere proprie,deci am scăpat de un mare stres numit ursul. Ti-a luat ursul suzeta mami si adus-o la dracu-n praznic in pădure la puiul lui căruia ii cresc dinţişorii si bla bla bla, o mie de tâmpenii debitate pe secunda de si copilul se uita la tine ciudat si pare a se întreba....cate prostii îmi mai îndrugi tu acolo?

De fiecare data când merge la ei, Timeea este tratata regeşte. Primeşte absolut tu ceea ce-si doreşte intr-un timp relativ scurt, mama gateste a naibii de bine, e genul care-ti face o mâncare de-a dreptul delicioasa din trei ingrediente modeste, si asta e unul dintre motivele pentru care domnişoara cere tare si răspicat la Mama Luci. Îmi amintesc ca ea,mama ,a insistat mereu si pe parcursul copilăriei mele sa ii spun bunica, si acum când Timeea începea pe la un an jumate catre doi sa stâlcească câteva cuvinte monosilabice ( ştiu, târziu, dar având in vedere faptul ca taica-su a vorbit după 3 ani, zic ca e oarecum bine, ea acum, la 3 ani si 5 luni vorbeşte destul de bine, acum mă imbarbatez) mi-a spus ca trebuie, rectific, TREBUIE, sa ii spună bunica. Eh ghinion, tot mama Luci este si aşa va ramane, iar bunicul Nelu, e cel mai iubit buny din lume si aşa va ramane.

( bunicul mult iubit)

In acea zi, cu soare, printre ultimele zile in care mai vedeam soarele in acest an, am rămas câteva ore bune, pana câtre 17, îndeajuns incat Ionut sa vina de la serviciu, si mama si buni sa înceapă sa se sature de du-te-vino-ul implementat de micul tiran si sa-si dorească putina linişte. 

Îmi amintesc de parca ar fi fost ieri momentul in care la unul dintre primele consulturi ginecologice, aici, in Sibiu, când mă gândeam doar sub forma de plan al unui viitor îndepărtat, medicul, profesor universitar si director al maternităţii pe vremea aceea ,mi-a pus cruntul adevăr in fata. Sindrom micropolichistic bilateral,ceva in genul asta pompos suna.  N-am conştientizat gravitatea acestui diagnostic decât in momentul in care viitorul acela îndepărtat se transformase in ieri nu reuşeam sa raman însărcinata. Ovarele mele, ce trebuie, in mod normal sa aibă suprafaţa neteda, fina sunt formate din zeci de chisturi mici mici, ceea ce împiedeca eliberarea ovului. Nu ovul, nu bebe. Plus de asta si trompa dreapta înfundata. Mi-am zis Doamne, niciodată nu o sa ştiu ce înseamnă sa fiu mama , dar nu m-am dat de gol. Mama Luci ( bunica mea), o sa va povestesc si de ce Mama Luci si nu buni, buna, bunicuţa etc., m-a sprijinit enorm, moral si financiar in momentele grele in care aşteptam sa intru in sala de operaţie ( nu doresc nici duşmanilor acel sentiment), si după aceea, si când am rămas însărcinata ( intr-un final, după lupte seculare care au durat aproape trei ani, asta ca sa citez un "clasic" in viata , si sa mi zâmbim), si când am născut si pana in ziua de azi.

Ei, Flavia , mi-am pus, cine mai are hernie de disc si ovare micropolichistice la nici 30 de ani? Numai ţie ti se putea întâmpla. Si uite aşa, vreme de aproape trei ani, am citit fiecare articol despre infertilitate, ajungând deja la crudul diagnostic de sterilitate primara, am intrat pe toate grupurile posibile si imposibile ce dezbăteau acest subiect, am consultat zeci de medici poate, am ajuns la clinica de fertilitate, după operaţie am făcut injecţii cu zecile, eram sătula de halate si paturi de spital si clinici, am luat medicamente cu duiumul, si nu m-am oprit aici. Alternam naturistul cu alopatul, luând fel si fel de tincturi, pastile, supozitoare, jeleuri, ceaiuri . Ba mai mult îl îndopam si pe Ionut cu cate un pumn zdravăn ( de medicamente, căci de alta natura îmi e imposibil fizic oricât de mut mi-as dori uneori) dimineaţa si altul seara, a făcut analize peste analize si el, a trecut prin acelaşi stres ca mine plus ca a suportat cu stoicism smiorcăielile din fiecare luna când vedeam ca bebe intarzie si intarzie sa apăra, si a tras o sperietura aproape sora cu moartea când testele de sarcina au devenit subit pozitive. Acum, in retrospect privind, cred ca era aproape sigur ca nu voi putea ramane însărcinata niciodată după toate încercările eşuate.

Am imbracat-o deci, după bunul ei plac , căci mai nou, mai vechi mai repede decât mai noi, alege singura ce si cum, si rare ori face alegeri din cele fericite. In majoritatea lor ne procopsim cu pantalon roşu bluza galbena geaca verde, papucei crem si căciula albastra. O peruca multicolora si e perfecta pentru circ, si ghiciţi ce? Da, chiar aşa! Trebuie sa ieşim in halul ala din casa, altfel se pune pe un plâns cu lacrimi de crocodil de n-o mai poate opri nimeni.

Am ajuns pe la 13:30 la bunici. Acolo Timeea se simte in largul ei. Alerga după pisici, mananca zmeura proaspăta ori nuci abia culese si sparte, poftele i se fac cu viteza luminii. Mereu ciorba proaspăta făcuta special pentru ea cu muţi taitei ori pastai de fasole verde, strugurii atârnând in vita de vie din gradina mica din fata casei care aşteaptă sa fie culeşi si mâncaţi, iar ea ştie asta. De cate ori are ocazia ii fura cate un strugure lui buni din mana si i-l mananca, la fel cum de cate ori se poate ii fura farfuria cu ciorba din fata lăsându-l flamand. Are mare noroc ca buni o iubeşte mult si nu se supăra.

Mama Luci si buni, Lucica si Ioan Chidu sunt părinţii sufletului meu. M-au crescut de la un an cu o grija si o iubire desavarsita si neşifonata. Mi. au acceptat toate greşelile si mereu au spus "E a noastră si o iubim". Buni nu m-a certat nici măcar o data in toata viata mea de bătaie nici nu s-a pus problema, iar mama , mama fire mai vulcanica, mereu grăbita, mi-a aplicat o corecţie cu biciul ( sa nu va închipuiţi ca m-a legat de ceva si m-a biciuit pana la sânge), arătându-mi cat de tare pişca printr-o lovitura ferma ce mi-a lăsat urma pe picioare mai bine de o saptamana, cauzata de faptul ca-i cerusem zahar ars o zi întreaga ( nici măcar nu-mi place zaharul ars), si bineînţeles ca nu l-am mâncat.

Sa va fac sa intelegeti mai bine. Chiar daca locuiesc la o aruncătura de bat de centru oraşului, in curtea lor mereu a fost magie. Am crescut mereu cu purceluşi , cate trei-patru, cu vacute, vitei, caţei, pisici, curcani, curci,rate si alte orătănii prin curte. Mergeam la câmp cu ei aproape in fiecare zi vara, la coasa, la adunat, la sapa , la recoltat. Bineînţeles ca nu făceam nimic decât sa stau cu ei, eram o mana de om, dar voi tine minte fiecare zi din copilăria mea toata viata, căci am avut copilăria perfecta. E copilăria romanelor lui Moromete ce infatiseaza linişte si belşug, oameni intelepti, cugetări, fapte a căror consecinţa este istoria.

Deci, da . Proiectul a început in luna octombrie. Oficial in data de 6, dar, acum ca-mi ştiţi secretul, nu mă mai pot ascunde, de fapt ziua primei reţete a fost 5.10.2014

Am creat cu sârguinţa o pagina pe reţeaua de socializare unde am si profilul personal. Am postat fotografia primei farfurii  însoțită  de cea a originalului, am intitulat-o (pagina). " Flavia si Gordon , proiect culinar", am atenţionat lumea ca este o  simplă  încercare  gastronomică, și  am aşteptat reacţiile care nu au încetat sa  apară .

Ionut făcea mutre peste mutre, super deranjat fiind de faptul ca iarăşi ii luasem telefonul pentru a mai fotografia o farfurie si acum Îl conectam la calculator pentru a o posta pe pagina personala cu farfurii. Telefonul lui cu camera de 13.1 mpx nu are niciun termen de comparaţie cu chinezăria mea neascultătoare care, pe de-asupra, nu are mai mult de 1,3-2 (ca sa mă laud) mpx. Am încercat si cu al meu, de multe ori am fost nevoita sa fotografiez cu el ,caci fie nu era acasă fie dezvoltase un sistem inteligent de blocare al telefonului după care puteam  să  VREAU camera performanta , muream si nu reuşeam sa-l deblochez, dar farfuriile albastre erau verzi, mii de umbre, poze blurate sau cu frame peste frame...nu reuşeau decât sa mă facă sa plâng.

Mmmmda. După nici o ora, 30 de oameni apăsaseră butonul like. Niciodată nu m-as fi aşteptat ca aşa ceva să prindă la 30 de oameni, mai ales ca m-am lovit de  reticență  in primele 3 minute.

Primul mesaj a venit la mai puţin de o  oră . Cristina îmi ura  baftă . A urmat Ionela si Daniela. M-am bucurat foarte tare.

Acela a fost momentul in care Ionut a aflat de existenta proiectului culinar. Cu ocazia asta m-am scutit de a auzi ,zile bune de-a rândul, "numai prostii ai  în  cap"

Gustând din primul preparat am conştientizat faptul ca era infinit mai gustos decât aspectuos ceea ce, oarecum, mi-a dat curaj.

 Era deja destul de tarziu, afară întuneric beznă, în camera de rangă bucatarie agitație și o dezordine cruntă. Batalionul de ursuleți de pluș din dotare tronau pe canapeaua de un roșu intens, iar în mijlocul covorului ce odatÄa era crem ( acum săracul numai vopsea nu are pe el, și asta doar pentru că  Timeea nu o avusese la îndemnă) un morman de haine pe care domnișoara de 3 ani, le folosea acum drept pat. 

 Am spaƒlat în grabă farfuria și paharul în care pusesem sosul,și am amput-o cu tura a doua de home made kebap peste care am turnat sos de iaurt cu mentă, am impachetat-o corespunzaƒtor și am vârât-o în ghiozdanul soțului meu, care dimineață la oră 6.20 pleca, în stilul personal la muncă. 

Si cum nu mi-am dat seama când a trecut noaptea si când țiuitul insuportabil căruia el ii spune alarmă a inceput,nereuşind sa mă odihnesc anticipam o serie zdravăna de nervi, iminenţi de altfel. Nu doar ca telefonul ţiuie de obicei la 5.45 si pana la 6 trebuie sa stau mereu atenta căci daca foşnetul canapelei nu se aude înseamnă ca a adormit precum un purcel de lapte si dus este pana care ora 10 când il trezeşte fiica-sa, ( da, dormim separat,el cu Timeea eu singura, si asta datorita faptului ca pana a împlinit fetita un an eu nu am putut sa dorm singura noapte întreaga datorita ideii idiote ce mi se implementase in minte, aceea a sindromului morţii subite la sugar, când a împlinit minunata vârsta i-am expediat intr-un alt pat decât al meu , sigura fiind de faptul ca fetita va vrea langa mami, dar extaziata in momentul in care am văzut ca se completează reciproc si dorm, efectiv ca doi purcei sforăind fiecare in tonalitatea lui), ceea e înseamnă concediere, executare silita, mutaţie sub podul gării. Când începe sa foşnească denotând trezire,îmi iau in primire pernuţa si mă mut langa Timeea ( eu dorm cu puiuţ peste perna mare, altfel am impresia mereu ca-mi cade capul), sperând ca măcar in dimineaţa asta sa fie mai sensibil si sa aibă mila de noi. Dar nu. De indata ce se ridica din pat încep buşiturile, fâsâiturile, trosnetele si înjurăturile printre dinţi. Timeea începe sa se foiască, iar mie îmi vine sa mă ridic si sa-l dau cu capul de un perete. De la spălatul banal pe dinţi si pana la momentul rotirii cheii in broasca pe partea exterioara a uşii, si coborâtul primelor doua trepte totul este un buf, fâs, trosc. Nu mi-a fost dat sa vad om care sa se împiedice mai abitir de el decât Ionut, dar cum zice tot romanul " pe astia ii avem cu astia defilam" ce pot face? Mă bucur ca sunt numai 7 zile pe luna, daca ar fi permanent, as cere comasa alba cu mânici lungi ce se leagă la spate si as sta cuminte intr-o camera la fel de alba, zâmbind împlinită

.

In cele ce urmeaza va voi spune o poveste. Este ceva  mai lunga de aceea o voi imparti in "capitole".

Va voi spune povestea mea, povestea inceputului unui proiect culinar ce nu a mai fost desfasurat in Romania si care, pentru moment, este in asteptarea deciziei fatale, va ramane in viata sau se va curma.

Lectura placuta!

 Povestea aceasta vã este dedicatã tuturor si fiecăruia în parte. Oameni dragi, cunoscuţi sau nu , pânã acum, care mi-au susţinut iniţiativa nebuna si proiectul culinar.

Numele persoanelor din aceasta poveste cu excepţia membrilor familiei pe care, majoritatea, le cunoaşteţi, vor fi fructele imaginaţiei mele. Va daţi seama cum ar fi fost sa obţin acordul fiecărui om in parte si când ar fi apărut aceasta scriere?

Inspirata de cartea lui Julie Powel,  "Julie & Julia" apăruta la Editura Curta Veche, mi-am luat inima-n dinţi si am hotărât sa pun bazele unui proiect culinar. Bineînţeles ca amploarea acestuia este una mult mai mica, Julie Powel gătind, in al sau proiect inspirativ, întreaga "Mastering the Art of French Cooking" de aproximativ 600 de reţete  pe parcursul unui an.Ceea ce încerc eu este mult mai puţin si asta doar datorita resurselor financiare restrânse.

Cartea " Meniul Perfect", Editura Litera , 2011, Gordon Ramsay

171 de zile, 171 reţete perfecte pentru un meniu. Secretul este ca indiferent ce preparat ai combina, indiferent cu care , mereu vei avea un MENIU PERFECT

CAPITOLUL 1:   AM ÎNCEPUT ( cu stângul)

Îmi amintesc de parca nu ar fi trecut mai mult de câteva minute. Era o zi de marţi. Toate proiectele importante ale vieţii mele au început intr-o zi de marţi. Am născut-o pe Timeea intr-o marţi,pentru numele lui Dumnezeu.

Proiectul începea si totul trebuia sa fie perfect...exceptând un singur detaliu minor. Compania de gaz se hotaraste sa oprească furnizarea serviciului de la 9 am pana la 7 pm pe câteva stradute ale oraşului printre care si strada principala a cartierului limitrof in care ,cu mândrie (zic) îmi trăiesc visul.

Reţeta 1 având denumirea mai complicata decât paşii spre a o realiza (.......) îmi provoacă emoţii mari. Având in vedere ca trebuie sa toc nişte carne de miel , s-o condimentez, s-o prăjesc.....când si mai ales cum puteam face asta in lipsa de cel mai important factor, vital, acum, gazul????

Aşa ca, idee!. Încep luni seara in maxim secret, realizez reţeta, in concluzie una nu foarte dificila dar înecata in emoţii, fotografiez preparatul si trimit spre degustare. Asta se întâmpla cu fiecare farfurie in parte. Primeşte sau nu girul criticilor. Ionut si uneori Timeea sunt cei care-mi transmit chiar si intr-o privire daca a trecut testul respectiva mâncare sau daca abandonam ideea.

Ionut e genul de om care  , nu ca nu vede cu ochi buni toata treaba asta cu bucătăria, dar crede ca fara foarte mult exerciţiu nu poţi face ceva in aceasta arie. In acelaşi timp, nefiind pasionat se simte sufocat de toata agitaţia din ultimul timp din bucătărie. Mereu îmi spune ca toata febra asta a emisiunilor televizate cu tematica gastronomica mi-a luat minţile. Ceea ce nu ştie el este faptul ca mute minţi n-am avut eu niciodată, ce ar fi putut sa-mi mai ia media?

Deranjul cel mai mare, pe plan interior, căci exterior se ştie ca e bucătăria ca încăpere, in care, daca, sa zicem, doua zile la rând nu se aspira te înfiori ce poţi găsi si asta datorita pionului principal numărul doi al povestii , Timeea, dar ajungem si acolo, este faptul ca banii devin invizibili când e vorba de a merge in marketurile sibiene in căutare si procurare de hrana. De multe ori mă gândesc ca i-ar conveni de zece ori mi mult sa mănânce oua pana face hepatita si sa ramana cu banii in buzunar in locul file-ului de somon si vâjâit de vânt aprig de toamna in portmoneu.

Eh. Datorita faptului ca el e unicul care munceşte real ( am găsit si eu de curând un sistem de munca la domiciliu, dar având in vedere faptul ca aşa zisul salariu apare o data la cinci luni, nu pot sa iau in calcul varianta, nu am nici măcar o luna de când mă chinui cu un site care funcţionează când  si cum are chef de la foarte rar înspre deloc, de-mi vine sa trântesc amaratul de calculator, care, la rândul lui, e din 1800 toamna , si tipa de parca e motocositoare, in momentul in care încerc sa-l deschid, sa nu mai zic ca trebuie restartat de minimum 5 ori pe zi căci se blocheeeeaza tot timpul, (dar fara el, saracutul, ce m-as face???), nu-l pot acuza sau blama.

Îmi mai iau creasta de cocos la purtare si mai toc mărunt ,ca o moara stricata, câteva ore, pana îmi dau seama ca, inevitabilul s-a produs deja si ...nu mă asculta, după care ii dau dreptate. I-o fi greu sa vadă cum bănuţii pentru care munceste in 4 schimburi se fac scrum, dar, mâncarea e din ce in ce mai scumpa.

M-am pierdut,ca de obicei in detalii.....sa revenim, zic.

Girul l-a primit mielul meu chiftelat, doar ca.....in momentul in care am aşezat fotografia langa original am conştientizat cu stupoare ceea ce ştiam deja si refuzasem sa vad...NU SEMĂNAU. Chifteluţele originale aveau forma aceea perfecta de chiftea, se vedea clar ca sunt zemoase, pline de carne si aroma, ale mele aveau o forma stângace , cu carne putina, uşor distrofice, dar,originalul uza de aproape jumătate de kg carne,iar, in teritoriu s-au folosit niciun gram mai mult de 200 g. Pe langa faptul ca am căutat aproape in tot oraşul carne de miel proaspăta in luna octombrie, era si 80 lei kg, deci 200 gr au atârnat greu, de unde 1/2 kg??? Noroc cu sosul de iaurt cu menta care semăna....îmi vine si acum sa rad. Si Timeea daca-l făcea ar fi semănat. Doar trebuie amestecate trei linguri de iaurt cu nişte menta grosier tocata. Uite unde era Teorema lui Pitagora...!!!!

( va urma, pana una alta va arat imaginea originala a preparatului)