Deci, da . Proiectul a început in luna octombrie. Oficial in data de 6, dar, acum ca-mi ştiţi secretul, nu mă mai pot ascunde, de fapt ziua primei reţete a fost 5.10.2014
Am creat cu sârguinţa o pagina pe reţeaua de socializare unde am si profilul personal. Am postat fotografia primei farfurii însoțită de cea a originalului, am intitulat-o (pagina). " Flavia si Gordon , proiect culinar", am atenţionat lumea ca este o simplă încercare gastronomică, și am aşteptat reacţiile care nu au încetat sa apară .
Ionut făcea mutre peste mutre, super deranjat fiind de faptul ca iarăşi ii luasem telefonul pentru a mai fotografia o farfurie si acum Îl conectam la calculator pentru a o posta pe pagina personala cu farfurii. Telefonul lui cu camera de 13.1 mpx nu are niciun termen de comparaţie cu chinezăria mea neascultătoare care, pe de-asupra, nu are mai mult de 1,3-2 (ca sa mă laud) mpx. Am încercat si cu al meu, de multe ori am fost nevoita sa fotografiez cu el ,caci fie nu era acasă fie dezvoltase un sistem inteligent de blocare al telefonului după care puteam să VREAU camera performanta , muream si nu reuşeam sa-l deblochez, dar farfuriile albastre erau verzi, mii de umbre, poze blurate sau cu frame peste frame...nu reuşeau decât sa mă facă sa plâng.
Mmmmda. După nici o ora, 30 de oameni apăsaseră butonul like. Niciodată nu m-as fi aşteptat ca aşa ceva să prindă la 30 de oameni, mai ales ca m-am lovit de reticență in primele 3 minute.
Primul mesaj a venit la mai puţin de o oră . Cristina îmi ura baftă . A urmat Ionela si Daniela. M-am bucurat foarte tare.
Acela a fost momentul in care Ionut a aflat de existenta proiectului culinar. Cu ocazia asta m-am scutit de a auzi ,zile bune de-a rândul, "numai prostii ai în cap"
Gustând din primul preparat am conştientizat faptul ca era infinit mai gustos decât aspectuos ceea ce, oarecum, mi-a dat curaj.
Era deja destul de tarziu, afară întuneric beznă, în camera de rangă bucatarie agitație și o dezordine cruntă. Batalionul de ursuleți de pluș din dotare tronau pe canapeaua de un roșu intens, iar în mijlocul covorului ce odatÄa era crem ( acum sÄracul numai vopsea nu are pe el, și asta doar pentru că Timeea nu o avusese la îndemnă) un morman de haine pe care domnișoara de 3 ani, le folosea acum drept pat.
Am spalat în grabă farfuria și paharul în care pusesem sosul,și am amput-o cu tura a doua de home made kebap peste care am turnat sos de iaurt cu mentă, am impachetat-o corespunzator și am vârât-o în ghiozdanul soțului meu, care dimineață la oră 6.20 pleca, în stilul personal la muncă.
Si cum nu mi-am dat seama când a trecut noaptea si când țiuitul insuportabil căruia el ii spune alarmă a inceput,nereuşind sa mă odihnesc anticipam o serie zdravăna de nervi, iminenţi de altfel. Nu doar ca telefonul ţiuie de obicei la 5.45 si pana la 6 trebuie sa stau mereu atenta căci daca foşnetul canapelei nu se aude înseamnă ca a adormit precum un purcel de lapte si dus este pana care ora 10 când il trezeşte fiica-sa, ( da, dormim separat,el cu Timeea eu singura, si asta datorita faptului ca pana a împlinit fetita un an eu nu am putut sa dorm singura noapte întreaga datorita ideii idiote ce mi se implementase in minte, aceea a sindromului morţii subite la sugar, când a împlinit minunata vârsta i-am expediat intr-un alt pat decât al meu , sigura fiind de faptul ca fetita va vrea langa mami, dar extaziata in momentul in care am văzut ca se completează reciproc si dorm, efectiv ca doi purcei sforăind fiecare in tonalitatea lui), ceea e înseamnă concediere, executare silita, mutaţie sub podul gării. Când începe sa foşnească denotând trezire,îmi iau in primire pernuţa si mă mut langa Timeea ( eu dorm cu puiuţ peste perna mare, altfel am impresia mereu ca-mi cade capul), sperând ca măcar in dimineaţa asta sa fie mai sensibil si sa aibă mila de noi. Dar nu. De indata ce se ridica din pat încep buşiturile, fâsâiturile, trosnetele si înjurăturile printre dinţi. Timeea începe sa se foiască, iar mie îmi vine sa mă ridic si sa-l dau cu capul de un perete. De la spălatul banal pe dinţi si pana la momentul rotirii cheii in broasca pe partea exterioara a uşii, si coborâtul primelor doua trepte totul este un buf, fâs, trosc. Nu mi-a fost dat sa vad om care sa se împiedice mai abitir de el decât Ionut, dar cum zice tot romanul " pe astia ii avem cu astia defilam" ce pot face? Mă bucur ca sunt numai 7 zile pe luna, daca ar fi permanent, as cere comasa alba cu mânici lungi ce se leagă la spate si as sta cuminte intr-o camera la fel de alba, zâmbind împlinită
.